Aripi frante

S-a lasat amagitoare noaptea,
Cuprinsa de-un intuneric rece si fara suflet.
A intrat si luna in tura,
E trista de indepartate timpuri, desi lumineaza,
A venit sa imi mangaie chipul
Sperand sa-si alunge singuratatea,
Asemeni unui zambet ce ascunde sute de lacrimi.
Visez in tacere, astern ganduri si soapte.
Ma simt abandonat  cumva in tristete.
Incerc sa respir, dar imi lipseste aerul.
As vrea sa ascult, dar nu inteleg tacerea.
Un suflet ce-i singur, nu oglindeste nimic,
Unde esti sa pot zbura?
Stii ca te caut,  dar am aripile frante…

Anunțuri

Femeia

M-a făcut mama cu dorul să iubesc pe veci muierea
Să-i cânt nurii, frumuseţea şi să-i preamăresc puterea,
Chiar de uneori, cu toane şi năduf, îmi scoate ochii
Cum că nu-i ajung biştarii şi de farduri, şi de rochii…
Încă de la grădiniţă am pus ochii pe femeie
Şi-alergam educatoarea pe afară, pe alee,
Îmi plăcea c-avea o fustă din mătase roz, în dungi,
Părul ondulat cu drotul, ochii mari şi gene lungi
Şi-mi plăcea că avea bluze, mai ales în zi de vară,
Din acelea cu en-coeur-uri, de-i dădeau nurii pe-afară.
Îmi era ca o vestală-n slujba mândr-a sfintei mode
Şi-i cântam pe două note şansonete, rockuri, ode.
Avea zâmbet de fecioară, între noi şi ea copilă.
Nu ştiam pe-atunci legenda cu Samson şi cu Dalila.

Mai târziu, învăţătoarea cu copiii avea haz,
Mă făcea s-ascult la lecţii rătăcindu-mă-n extaz,
Că gropiţe-avea în unghiul ucigaşei sale guri
De ieşeam mereu la tablă tremurând din-cheieturi.
Era-naltă şi subţire şi-avea viaţa împlinită
Că avea un soţ cu stare şi că se simţea iubită
Şi-avea doi canişi cu plete ce plezneau de-atâta bine
Şi se gudurau la glezna-i fără teamă şi ruşine.
Dacă vorba-i e plăcută şi tăcerea încă-i place
Numai ea să tot vorbească, dar în clasă lumea tace!
Nu că este de mirare, când prin firea-i alintată
Mă făcea să-nghit la noduri, ruşinos precum o fată
Şi să uit tot ce-nvăţasem, de la mână pân’ la gură,
Să simt brusc că toată pielea-mi este sursă de căldură,
Să visez că lumea toată e formată din femei
Şi c-am devenit, miracol, unul dintre semizei.
Peste câţiva ani, când puful îmi crescuse pe obraji,
Mă visam, ca liceenii, doar al dirigintei paj.
Când fustiţa e cam mini cum mai poţi să mai înveţi?
Declinările latine să mai aibă vreun preţ,
Când din toate mai aproape îţi sunt doinele de jale
Scriind versuri pe sub bancă pentru visul vieţii tale?
Nopţile stăteam de strajă cu lacrima nezvântată
Şi în mână c-o ţigară de m-a prins o dată tata
Şi prin casă-n miezul nopţii a-nceput să mă alerge
De-am mâncat ţigări – cu pâine ca să nu mi se aplece.
Ah ce vremuri! Câte-un Playboy consultat la repezează
Prin toalete sau prin parcuri într-o oră de chiuleală.
Făceam versuri puerile, frumuseţii un prinos
Şi oftam ca un Romeo, încruntat şi serios.
În zadar mă luau amicii la vreun bar sau bairam,
Că de dorul frumuseţii pe picioare mă topeam
Şi stăteam mereu în casă, doar cu luna la poveşti
Cu privirea rătăcită şi cu coatele-n fereşti.
Bântuit de insomnie, eu o invocam: „Consacră-mi
Pe prinţesa vieţii mele, că m-am săturat de lacrimi!”
Ce să înţeleg că rostul e aşa cum se cuvine,
Eu-pârlitul dintr-a zecea, să se uite ea la mine??
Ca un demon ce se fierbe neputând s-audă plânsu-şi
Şi muşcandu-şi mâna dreaptă şi mâncând din sine însuşi
Mă zbăteam robit de dorul ce şi-acum în mine geme
De a ridica femeia pe-nălţimile supreme
Pân’ ajunge-n culmea dulce, tremurând, a altor sfere…
Dar ajung din înger dracul, repetând a sa cădere,
Când, curtând cu frenezie câte un fotomodel,
Primul lucru ce mă-ntreabă e ce am în portofel
Şi cum să nu muşc din mine lăsând inima să-mi moară
Când eu ştiu că pe acolo bate vântul de-astă vară
Şi mai ştiu că, adorate, dragele de top modele
Strâng de peste tot, când umblă, toţi baştanii după ele?

Ce-aş mai crede-n providenţă, ce-aş cânta şi ce-aş renaşte
Mistuit de focul propriu ca un Phoenix dintre moaşte
Să mă lase măcar una să-i sorb nurii cu nesaţiu
C-aş compune ode, frate, mai ceva decât Horaţiu
Şi-aş ajunge din pârlitul fără nici o simpatie
Cel mai mare şi mai tare specialist în poezie,
Aş pluti, cum zice bardul, pururi tânăr şi ferice
Şi de orice întristare într-o clipă m-aş dezice
Şi cu patimă adâncă ce-aş mai face-o să m-adore
Cu un vers atât de tandru şi rime multicolore
Dezgheţând cu sărutarea sentimente efemere
De s-ar duce după altul când o face plopul pere,
Căci de piatră de-ar fi încă s-a-ncălzi de-atât amor
Şi-ar uita de diamante şi de yahturi cu motor
Şi de vile şi de banii ce stau s-o înnebunească
Şi ar învăţa pe dată ce înseamnă să iubească
Un sărac cu burta suptă ce i-ar da şi lumea-ntreagă
Chit că e cam rupt în coate şi-are mintea cam oloagă,
Ce-ar hrăni-o doar cu vise şi luceferi luminoşi,
Având singură avere un palton şi doi galoşi.
Că la o aşa iubire măgulite toate sunt
Când le spui că sunt zeiţe pogorâte pe pământ.
Dar să nu lungim povestea, că mi-am luat şi eu femeie
Cu un trup de baiaderă şi cu chip de dumnezeie
Cu picioare lungi, frumoase, dar ce-i drept, un pic naivă
De m-a acceptat pe mine, cu averea-mi în derivă.
Dar să vezi, îţi jur, amice, fost-am doar un paravan
Pentru-n snob cu punga largă şi talent de curtezan,
Ce sedus de ochiu-i galeş şi de pasu-i mărunţel
A adus într-o clipită tot bănetul după el,
Nu ca mine, doar cu versuri sau cu un covrig cu mac.
Un arab cu bani, un fante ce n-a fost pe veci sărac,
Cu vreo şase-şapte vile şi cu contul sănătos
Îmbrăcat la patru ace numai de la Hugo Boss.
Aşa c-am văzut divorţul ca pe-o glumă, ca pe-un joc
Ca să nu-mi mănânc ficaţii şi să-njur ca-n iarmaroc.
Şi-uite-aşa, rămas cu soacra, rag ca un măgar sadea
Şi mă-mbăt în orice seară de-s de basm în mahala,
Căci, în gândul meu demonic, mai să mă călugăresc!
Simt în fiecare clipă cum în piept căţei îmi cresc.
Şi cum dorul mi-e năprasnic mai că văd al meu amor
Cuibărit în mama soacră ce, picior peste picior,
Se hrăneşte cu confeturi şi fumează numai Kent
Şi îmi spune că venit-a şi factura la curent
Telefonul şi căldura şi c-aş fi cam de prisos –
De n-aduc un ban în casă, ce folos că scriu frumos?

Aşadar, m-a făcut mama să mă ţin după femeie
Ca un câine plin de purici pe a dragostei alee,
Chiar de uneori de foame mai leşin sau văd în dungi.
Încă mă îmbăt cu vise, încă scriu poeme lungi,
Dar în minte încolţit-a o idee, bunăoară
Să dau spargere la bancă şi-am să fiu boier la vară
Şi-atunci să te ţii, fârtate, îmbrăcat ca după modă
Şi cu bani în buzunare să mai scriu câte o odă
Şi s-asezonez oferta cu dolari, cu toată mila,
De-am să uit, în Caraibe, că a existat Dalila.

Spune-i

„Spune-i cand ai sa o vezi
Ca sunt fericit , ca mi-e bine …
Ca sunt rasfatat de iubire …
Ca trecutu-i doar o amintire …
Spune-i … spune-i ce crezi
Dar ascunde-i adevarul !

Ca nu-mi gasesc in viata nici un drum ,
Ca plang de dorul ei si viitorul
E ca un fum de la plecarea ei …
Spune-i cand ai sa o vezi
Ca viata mi-a dat dat tot ce-mi doresc
Dar cat de mult o iubesc nu-i spune !…
NU-i spune … sau spune-i ce crezi ! … „

Dorinta

Doar o dorinta pot avea
Nerealizabila, si doare
Ca tot mereu cad in visare
Cand nu credeam ca pot visa.

Iar noaptea parca-s pe-alta lume,
Cu pieptul inecat de patimi,
Si ma trezesc cu ochii-n lacrimi,
Si port pe buze al tau nume.

O clipa sa-mi petrec cu tine,
Sa-ti mangai parul moale-as vrea,
Sa te sarut, de s-o putea,
Sa-ti simt atingerile fine.

Caci ce-i o clipa, ce-i simtirea?
Un veac intreg de-as fi cu tine,
O clipa mi-ar parea, stii bine,
Ca timpul nu-si mai tine firea

Si totu-n jur devine sters,
Isi pierde farmecul si-mi pare
Ca nici contur si nici culoare
Nu mai exista-n univers.

Doar tu, iubire-ametitoare,
Ca intr-un dans, tu ma privesti,
Si drept in ochi, si te feresti,
Si viata sens deodata are.

Privirea nu-ti cer s-o-ndulcesti
Si nici cuvinte dulci nu-mi trebuie,
Caci vezi, tu esti o zana,
O zana buna din povesti.

Si zanele par sa zambeasca;
Ii fac pe oameni fericiti.
Si ce daca nu sunt iubiti
Cand au o zana s-o iubeasca?

Pentru ca existi…

Nu te iubesc pentru ca esti cumva
Si nici nu-ti cer sa ma iubesti;
Te iubesc pur si simplu, asa!
Te iubesc numai fiindca esti!
Nu stiu daca esti buna sau rea,
Daca ai ochii blanzi ori tristi,
Dar trebuie sa stii ca eu
Te iubesc fiindca existi!

Nu stiu de vreau sa fii a mea,
Nu spun nici da, nu spun nici nu,
Insa am sa-ti amintesc mereu
Ca te iubesc fiindca esti tu!

Nu stiu ce vreau sau nu sa-ti cer
Si nici nu prea m-am intrebat,
Nu stiu nimic, dar ma ofer
Sa te iubesc neincetat!

Nu stiu de sunt ori nu al tau
Sau de vreodata am sa fiu,
Poate nu vrei, sau poate da…
Nu stiu si nici nu vreau sa stiu!

Nu stiu ce simti cand ma privesti,
Nu stiu cum vrei sa te alint,
Nu stiu nici daca ma iubesti…
Nu vreau sa stiu, dar vreau sa simt!

Cand o sa-l gasesc am sa-l scriu….deocamdata nu are titlu

Sunt sigur ca nu voi mai putea iubi vreodata.
Imi este frica deja sa mai iubesc.
Am incercat cu tine, dulce fata,
Si am crezut ca poate fi ceva firesc.
M-am daruit cu totul tie.
Sperand sa faci si tu la randul tau
Acelasi gest, acelasi pas cu mine
Sa dam si sa luam ceva din Dumnezeu.

Ca dintr-o negura te vad venind
M-apropi-ncet, cu pas domol de tine
Imi dai pe buze un sarut si-apoi
Te-ndepartezi in zbor de mine.

Nici pan-acum nu am putut sa uit
Al tau zbor lin deasupra cuibului meu
Atunci cand tu mi-ai spulberat
Linistea cu o bataie de aripa.

Nu pot sa cred ca as fi incercat
Sa te opresc cumva din zborul tau
Si te intreb acum, dar fara un raspuns
De ce nu m-ai iubit cum te-am iubit si eu?

Incerc acum sa ma gandesc la zborul meu
La tot ce-am invatat ca sa te am
Nicicand nu mi-a trecut prin gand
Ca voi muri zdrobit de dragostea ta.

Melancolie

De ce-ai venit la mine melancolie
De ce nu-mi dai pace, o secunda doar…
De ce ma vizitezi si-n zi, si-n noapte
De ce nu-mi dai o clipa… doar sa pier.

Intr-un apus de toamna linistita
Tu ai intrat in viata mea fara sa-ntrebi
Ma chinuiesti in fiecare clipa…
Orice ti-as da tu nu te-ai multumi!

Eu ma palesc ca trandafirul fara apa
De cand tu ai venit in viata mea,
Nu pot gandi, nu pot manca si nu pot trai
Fara o clipa de iubire…fara iubirea ta.

Imi daruiesti numai speranta amara
Si ma hranesti cu vechile amintiri,
Nu vrei sa mai traiesc acea iubire pura
Imi dai putin cate putin doar ca sa pot trai.