Ace brice si carice de prin aeroport

Iar m-au surprins americanii. In timp ce ma indreptam spre aeroport, ca de obicei vinerea, ma gandeam ca plictisitii de americani or sa stea pe la ei pe acasa. Nu or sa vina toti buluc astazi la aeroport. Ca ei sunt mai panicosi de fel. De unde. Ajung in aeroport sa imi iau beletu’ si cu toate ca sunt foarte multe, ghiseele U.S. Airways full. Coada ca la carne pe vremea lu’ ala micu’. Cum care ala micu’? Impuscatu’, de! Ceasca! Hai ca te-ai prins. Cum spuneam, coada. Lunga de te lua foamea si nu alta. Asa. Spuneam ca m-au surprins. Bai nene, pai de cand cu atentatele din 11 septembrie, toata lumea stie ca nu ai voie cu foarfecute, unghere, ace, brice si carice in bagajul de mana. Imi iau beletu’ si dau sa ma indrept spre terminalul respectiv de unde imi pleaca mie avionul. La intrarea in terminal, e treaba cu controlul si cu scanarea organelor. Fix pe culoarul de stateam eu la coada sa ma controlez, doua pustoaice de fo’ 200 de ani impreuna, au ramas blocate cu ala de te vamuieste controleaza. Ele suparate rau ca de ce le confisca trusa de manichiura si sticla de apa. Saracu angajat TSA (asa se numesc astia de te controleaza, am vazut eu pe ecuson 😉  ) le tot explica ca astea sunt regulile si nu are ce sa faca. Acum cinstit vorbind, o mamaica de 100 de ani si zbarcita ca doua smochine la un loc, chiar si sa fi fost antrenata de Mossad sau de Al-Qaeda, ce putea ea sa faca cu o unghera intr-un avion de 150 de persoane? In fine. Dupa ce am pierdut fo’ juma’ de ora sa fac check-in-ul, am mai stat inca 40 de minute dupa doua carcase ambulante, sau cum ar spune un amic, d’astea de in copilarie se jucau in Cretacicul superior, intru in fine in aeroport. Norocul meu ca intotdeauna ajung devreme.

American red cross

Heeeeii! E vineri. Si daca este vineri dupa amiaza ma aflu, desigur, in aeroportul din Charlotte. Neavand ce face timp de fo’ doua ore, incep sa bananai. Bananaid eu asa de unul singur, in speranta de a gasi ceva, ceva ce nu cautam, dar speram totusi sa gasesc un „ceva” sau un „orice”. Si dintr-o data, mare anunt mare cu fete fluturas cu ochi de iepuras, fix ca la Groparu’, ca se exista un birou de donare de sange a lu’ american red cross. Si stau eu si ma scarpin de vreo doua ori prin partile capului, si imi zic ca nu o fi  rau sa dau o leaca din sangele meu la astia de faceau voluntariat. Adica voluntariatul era doar de a lua sange. Ce faceau cu el dupa aceea, as cam banui eu, dar nu prea sunt sigur. Dupa ce am completat un adevarat volum de intrebari, ma duc sa ma donez. O do’nsoara ce doar era imbracata in asistenta, nu stiu si daca avea ceva scoli pe tema asta, dar oricum, mai de mult stiu sigur ca facea parte din fanteziile mele. M-a interpelat cu niste termeni medicali ce in engleza mea de balta, chiar sunau a limba straina. Dupa ce m-am asezat pe un pat, vine tanti asta de o visai cand eram mic, si imi baga in vena, o drena ce se termina intr-o punga de perfuzie. Si uite asa ma pagubi, cu acordul meu, de fo’ juma de kil de sange. Dupa ce am fost gata secat, o alti tanti ce de asemeni a facut parte din fantasmele mele de cand eram mic, m-a luat deoparte sa imi puna mie numele pe nu stiu cate hartii…ca sa se vada lumea cine a sangerat degeaba. Ho mamica!!!, i-am spus eu in engleza mea neaosa. Lasa-ma si neaparut in toate fituicile de pe la voi. Am eu unde sa imi fac reclama singur si sa ma bat cu pumnii in piept ca mi-am dat sangele pentru poporul american. Iote, fix aici pe bloaga. Mama voastra de americani!

Rutherfordton, sau locul de nicaieri

Astazi primesc un mail cum ca piesele ce le comandasem eu sunt gata si numai ce trebuie puse cu UPS-ul si vor veni taman marti. Pun eu mana pe telefonul din dotare si sun sa le explicitez ca eu am nevoie ieri de ele, nu marti. Pai vino sa le iei, daca le vrei azi, zice vocea blonda. Zis si facut, bag eu adresa in gipiesul din dotarea masini ce tocmai am inchiriat-o luni, si surpriza. Address Not Found. Hmmm…poate bagai degetu’ gresit cand scrisei adresa. Din nou. Acelasi raspuns.  A patra oara, m-am lasat pagubas. Acum cat de mare e statele astea unite, ma gandesc ca un mic gps nu poate sa le stie el pe toate. Dar eu ma incapatanez, deh catar, sa caut adresa. Da-i si cu zip codu’, si cu adresa si cu mama masii, nimic. Scriu eu orasul si surpriza, il gaseste. Dar, eu nu trebuia sa ajung in oras, ci la fo’ 20 de mile distanta de oras, unde erau nea astia de imi facura piesele. Purced eu la drum, si zic ca ma bazez pe instinctele mele animalice de cercetas. Dupa fo’ doua ore de schimbat fo’ 5 autostrazi, ca de pana la instincte mai era si gipiesu care ma ghida ca busola lu’ Sparow, ajung fix in mijlocul lui nicaieri. Ba, da frumos rau la stia, zic eu. Parca era taramul lu’ Shreck, ala de era departe rau. Da frumos. Toate culorile toamnei facura sa ma lase fara papilele gustative. Adica eram mut, na! Un fel de Comarnic asa, numai ca lipsea cu desavarsire civilizatia. Nu ca nu ar fi civilizatie pe la Comarnic, da zic si eu. Intreaba pe cineva daca ai pe cine…adica eram intr-un fel de nicaieri plin cu polulatia umana ce populeaza o padure. Una peste alta, lu asta micu ii moare semnalu’. Lu’ gipiesu, na! Dai inainte, ca inainte era mai bine, cum spunea al batran. Ajung eu la o benzinarie si o intreb pe tanti benzinareasa. Cum ajung si eu la adresa asta? Adica, nu fix la adresa, macar sa imi spuna incotro crede ea ca ar fi strada, ceva o repera. Raspunsul ei mi-a dat sperante. Ca nu prea stia ca se mutase de doua luni intr-un orasel la 5-6 mile mai jos. Dai inainte, zic eu multumind in romaneste cu salutari la toata familia. Deci, dupa orbecaieli de 2!!! ore am gasit acul in carul cu fan. Un drum ce parea forestier, dar asfaltat, duce in varful dealului si acolo o cabanuta de unde zambea reclama la astia de aveam eu nevoie de ei. Mai la fo’ 20 de metri, aveau si o hala cica, de isi faceau treaba in ea. Munceau adica, nu era wc. Dupa ce dau cu presupusu’ pe facturi si pe toate hartoategele, il intreb pe al manager de ce dracu si-a pus firma in varf de munte deal si tocmai aici in mijlocul pustiului? La care el imi spune ca iubeste natura foarte mult si si-a dorit intotdeauna sa fie in mijlocul naturii. Tocmai de aceea si-a creat si un lac artificial aici sus in varful dealului, ca sa si pescuiasca crap cand are timp. Pai si de ce aici in varful dealului, totusi, intreb? La care omul  imi repeta acelasi raspuns. Acum ce sa mai zic, fiecare are pasarica lui (acasa, la servici) numa ca nenea asta avea un stol, mare stol!

Aventuri la consulatul romaniei la Montreal II (faza pe tara)

Dupa cum spuneam aici, gandul ca trebuie sa ajung iar la consulat ma facea sa incerc sa vad daca ma pot lua la bataie singur. In primul rand, romanii de acolo sunt foarte binevoitori si daca ar putea sa te dea afara ca ii deranjezi in timpul programului (ei fiind platiti sa lucreze, nu sa stea) ar face-o cu cea mai mare placere. In momentul in care am solicitat 3 TREI!!!!, documente, am fost intrebat :”dar la ce va trebuie???”. Eu argumentand de altfel necesitatea acelor acte. A inceput ca un veritabil functionar roman.  VA COSTA 55$ FIECARE!!! Stia pretul dar nu stia ce imi trebuie. Atunci cand i-am spus ca imi trebuie o imputernicire pt X, a inceput :”ca nu stiu daca se poate face, nu stiu daca este bine, bla, bla, bla”. Eu, calm din fire, ii explic ca asta cer autoritatile romane din romania, si ca ar fi bine sa incerce sa imi dea hartia ce imi trebuie. Dupa indelungi cautari prin bibliorafturi (cam 10 minute), scoate o hartie de acolo, face o copie si mi-o intinde ” asta CRED ca este…”. Bai nene, de ce doar „crezi” cand este o amarata de imputernicire!!! Ar fi trebuit eu sa stiu ce formular imi trebuie, probabil. Si povestea s-a repetat  si pentru celelalte. In concluzie, pentru cele TREI!!! hartii am pierdut doua ore. A doua concluzie, romani din Montreal, inainte sa mergeti la consulat, face-ti niscai plecaciuni, rugati-va la Doamne Doamne, neaparat trebuie sa va luati zi libera ca sa va rezolvati problema si cel mai important inarmati-va cu rabdare, multa rabdare. Apropo de consulate, un amic de-al meu ce este afgan, in momentul in care a trebuit sa-si faca pasaport, el fiind refugiat politic si nu avea nici un fel de act!!!, a mers la consulatul Afghanistanului sa-si faca pasaport si in DOUA!!!!!!!! zile a avut pasaportul. Eu cand am sunat la ambasada in Ottawa, si am intrebat daca imi pot schimba pasaportul, raspunsul prin telefon a fost urmatorul: „Aaaaaaaaa, nu sepoate dom’le, numai in romania se fac pasapoarte. Ambasada nu se ocupa cu asa ceva!!! Trimite-ti actele aici si noi le trimitem in romania si asa aveti pasaportul, dureaza cam 2-3 luni. La revedere!”. Nu-i asa ca nu ai cum sa nu-ti iubesti compatriotii??? Mai ales ca ei sunt platiti din banii romanilor din romanica sa-i ajute pe romanii din Canada, ce inca mai au pasaport romanesc. Numai ca ne-o cam trage tuturor.

Montreal, taramul fagaduintei

Stiu, cam pompos titlul. Probabil ca am mai scris despre Montreal. Sunt in aeroport in Charlotte (iar), si ma gandesc ca peste 3 ore voi fi acasa. Acasa pentru mine inseamna Montreal. Venind dintr-o tara unde civilizatia societatii este probabil la cateva zeci de ani distanta de o asa zisa societate normala, am inceput sa descopar aici, acasa, o lume noua. E drept ca o societate civilizata inseamna istorie, traditie, cultura etc…Istoria aici este inca tanara, are doar 500 de ani, doar este Lumea Noua, nu? Cu toate ca sunt adoptat de acest oras de doar doi ani de zile, ma simt acasa. Cand spun acasa, inseamna o accelerare a pulsului cardiac, un sentiment placut ce iti inunda toate simturile.  Simt deja mirosul St. Laurent-ului, vad deja St. Catherine-ul plin de oameni zambitori iesiti la „serata” vorbind in toate limbile posibile, mirosul crepelor (clatite) cu ciocolata de langa Eaton Centre, mirosul shaormei de la Basha, si galagia din Irish Pub-ul de pe Bishop Avenue, unde mereu toti de acolo iti sunt cunoscuti vechi, chiar daca este prima oara cand mergi acolo. Daca vrei arta, aici este la ea acasa, cu cele putin peste 50 de muzee, din care pana acum nu am apucat sa vad decat 4, dar voi avea timp in viata asta sa vad si restul; cu cele peste 25 de teatre si cele 100 cinematografe. De cele un pic peste 300 de zile de festivaluri pe an… Nu am sa ma apuc acum sa fac turul turistic al Montrealului, sunt mii de pliante si de brosuri care se ocupa cu asa ceva. Vreau doar sa spun ca simt ca o sa ajung acasa si asta ma face sa ma simt bine. Tu cum te simti cand ajungi acasa?

Florida (impresii)

Ramasesem dator cu Florida. Asadar, fusei si la Naples, Florida. Cam putin, numa’ 3 zile. Impresii…m-am imbolnavit. Nu de boala, nu, ci de ce am vazut. Aici intrand societatea, bunul simt si bunastarea, vorba poetului. In fine, dupa ce am ajuns vineri si m-au recuperat prietenii de prin aeroport, la ei acasa, ne-am  apucat de sport (baut bere). Si am tot facut noi sport pana la 3 dimineata, cand ne-am dat seama ca ne era mai usor si mul mai aproape sa mergem la somn decat sa mergem sa mai cumparam bere. Sambata dimineata, fugi la plaja. Nu ca as fi avut eu nevoie de ceva „bronz”, eu de altfel fiind un maron 63, cod panton, de ma confunda toata lumea de aici cu mexicanii. Tot fiind la ocean, am zis hai sa ma si balacesc in apele Pacificului, mai bine zis in Golful Mexic. Vazand ceva poze de pe litoralul romanesc, unde nu prea aveai unde sa gasesti un fir de nisip liber, aici ziceai ca esti in Sahara, uitat de lume. Pe o distanta de aproape 6 mile (10km), sa zic ca am vazut cam 200 de persoane!? Surprins am fost cand am vazut cum sta lumea aici la soare si cum face baie. Deci la plaja se sta cu pantaloni trei sferturi si cu tricou, iar baie se face la fel. E valabil pt ambele sexe. Acum, saracu de mine si de prietenul meu, noi eram singurii in slipi, in forma de chilot. Adica, daca mergem sa inotam, sa si putem, zic. Bineinteles ca atrageam priviri si eram intrebati daca suntem europeni, dar asta este alta mancare de peste. Acum dupa ce ne-am balacit si in apa si in soare, dupa mancarea si berea de rigoare, hai sa bantuim prin asa zis-ul oras. Aici pot spune ca m-am imbolnavit. In primul rand am vazut razidente, case suna jignitor; desi tot case sunt pana la urma. Dar stilul amestecat al arhitecturii spaniole si ceva baroq sicilian, te lasau cumva cu gura cascata, mirandu-te ca o casa imensa, cu 8-12 dormitoare, nu este opulenta si nu gasesti nimic de prost gust la ea. E drept si valoarea te facea sa inghiti in sec si sa iti doresti sa regreti ca esti muritor si nu poti strange banii necesari intr-o viata. Dar ne facem noi mari, vorba aceea. In rest, ce as mai putea spune…una peste alta, adica bere, multa bere, a fost ok. Astept sa ma intorc, ca de daca tot nu am gasit bisnitari, bere de trei ori mai scumpa decat „acasa”, nu tu probleme de „cazare” sau de parcare, nu tu snobismul ce domina romanica, de ce nu!?

American footbal, sau cum se distreaza unii „americani” sambata seara…

Sunt in Carolina de Nord, in suburbiile Charlotte-ului la Alliance Plastic, dupa ce ca a trebuit sa merg si sambata la fabrica si sa dau „indicatii pretioase” nea manageru’ imi spune daca nu vreau sa merg cu ei (adica manageru’, subalternu’, io si inca un prieten) la „saturday night footbal”. Moca, cum sa nu merg, tinand cont ca NFL-ul este scump al dracu. De exemplu, compania respectiva, Alliance Plastic, si-a cumparat 4 scaune pe stadionul Panterelor din Charlotte. Pretul? 16.000$ per bucata, asta numai scaunele. Adica dupa ce ti-ai cumparat scaunul, trebuie sa iti platesti si abonamentul pe sezon, adica alte 4.650$ per scaun!? In fine, totul a fost ok, mai putin meciul in sine, pt ca in fotbalul american nu cred ca exista o tactica inafara de „decat sa planga mama mai bine sa planga masa”. E drept ca „cazarea” pe acel stadion iti ofera destul de multe „servicii”. Open bar free, mancare chiar bunuta de asemenea free, de’ e cu circuit inchis. Una peste alta nu am vazut si eu pe nimeni sa strige m… Steaua, m… Rapid sau ceva de genul asta. Toata lumea aplauda si se comporta „anormal”, asta din punctul de vedere al adevaratilor „ultras”. Dupa 3 ore de bere si hot dogi si alte alimente, meciul luand sfarsit, ne-am fatait prin down town ca de lasasem masina intr-o parcare pe la etajul 8!?, si de pe la ora 10.00 PM am inceput sa bantuim barurile de prin sudul orasului ca cica acolo sunt mai multe. Periplul  durat pana pe la 3 dimineata. Nu zic ca prin fiecare bar lumea este foarte volubila si prietenoasa, si mare amatoare de bere. Ca si noi de altfel. Adevarul ca este si foarte ieftina berea, oriunde in statele astea unite. Dupa o cantitate destul de mare, zic eu, am fost lasat la hotelul unde imi este pe post de casa pt inca 3 saptamani. Era intradevar imaginea cam tremuranda si blurata, dar am zis sa imi revin la piscina hotelului pt ca vazusem ceva persoane acolo. Ceva persoane erau doua „blonde” adevarate, am sa revin cu minunatele blonde intr-un alt post. E drept ca nu stiu eu cum a decurs lucrurile pana pe la fo’ 6 dimineata ca au mai fost ceva beri intre timp.